Despre M.

7:49:00 PM



Ani de-a rândul, m-am plimbat singură. Și nu că nu mi-ar fi plăcut. Uneori, dacă alegeam să văd parcul cel dintâi și dacă nu era trecut de ora opt seara, îmi luam o cafea de la chioșcul de unde dimineața ceream ziarul pentru integrame și sudoku. Cu lapte și fără zahăr.



Printre locurile a căror amintire o evocam cel mai adeseori în nopțile mele de insomnie, niciunul nu semănă mai mult sau mai puțin cu aleea unde, de mai bine de zece ani, îmi plimb gândurile. Presărată cu arome de vals vienez, parcă stropită cu miere, comestibilă, astfel încât întreaga atmosferă părea una dintre acelea desprinse din filmele difuzate la televizor pe vremuri.


La câțiva pași de mine - un felinar enorm, apoi altul, în total opt și o bancă din lemn verde pe care obișnuiam să citesc Dostoievski și, bineînțeles, să-mi beau cafeaua. Atmosfera, ah, toată în lumini, frunze și note de arhitectură delicată. Parcă nici vânt nu mai este.


Exact când ajung la poarta din Vest și dau să cobor scările, surprind cu coada ochiului niște mișcări ciudate. Bărbatul rămas singur pe banca de lângă gard se tot foia și muta de pe un picior pe altul, se zgâlțâia întruna și uitându-se insistent la ceas, bombănea de unul singur: "Nu are să mai vină, așa și am știut, de parcă nu era evident din ultima întâlnire!". Mi-a atras atenția pălăria pe care o purta, avea și costum, și o pungă din stofă neagră. Puțin prea slab pentru vârsta lui, vreo 47 de primăveri trăite prin acele câteva zeci de riduri, cearcăne alimentate de tutun, sau chiar nemâncate. Mi-am întors privirea spre el (mare greșeală) și surpriza, a început să vină spre mine, pe când eu, curioasă de felul meu, încetinesc spre întâmpinare, iar abia în momentul când ne aflam la vreo doi metri unul de altul, mă întorc și întreb.

- Mă urmărești? Deși convinsă că nu este nici pe departe cea mai inspirată abordare.
- Bună seara, credeam că ești M. Salută cu o voce atât de caldă, atacând impolitețea mea, încât mă simțeam rușinată și asta m-a făcut să-mi schimb definitiv părerea.

Am știut de la început că fac o greșeală. Aș fi vrut să cobor, să mă plimb pe jos pe alee, apoi să prind apusul acesta blând, însă de fiecare dată când încercam să-mi imaginez altceva, eram angrenată într-o proiecție de amintiri, care mă trăgeau înapoi, uite și acum mă trage, într-o cameră cu ferestre înguste unde praful îngreunează din ce în ce mai mult vederea. Și cu toate acestea, în speranța că se va întoarce, iar eu voi putea pleca, mă lovește pe la spate cu încă o întrebare. 

- Dar... cred că știi cine sunt?
- Drept cine mă ei?
- Întreb doar că te-am mai văzut de câteva ori pe aici, mai spre seară. Nu trebuie să te enervezi, continuă pe aceeași notă calmă.
- Așa e, nu mă enervez, îi spun, după care plec. Iar vocea lui, devenită ecou, îmi tot spunea: "Iar dumneata să nu mai umbli singură în noapte pe afară, că cine știe ce sălbatic întâlnești.”

Vroiam să-i spun că până nu trăiești, nu crezi. Și până nu crezi, nu are rost să vorbești. Am întâlnit în viață oameni de tot felul. Ei toți s-au dus, dar nu înainte să mă lase cu o lecție învățată.


Dar cine e M.?


You Might Also Like

0 Comentarii