Ce va fi mâine?

8:47:00 PM



Fratele meu obișnuia să-mi spună că am o imaginație exagerată. Nu mă pot abține. Vi s-a întâmplat să așteptați în stația de autobuz și să redeschideți viețile celor care urcă? Vieți pe care nu le-au trăit.

Era un decembrie fără zăpadă, așa cum ne-am obișnuit de ceva timp. Înainte să ies din casă am avut un incident. Nu mi se întâmplă prea des, dar nici nu lipsesc din programul săptămânal. Cu siguranță vreți să aflați ce. Ei bine, am vărsat cafea peste mine. Recunosc, sunt neîndemânatică și am tendința să-mi tremure mâinile când sunt agitată, motiv pentru care aleg să îmbrac doar haine închise la culoare. Îmi amintesc acum trei luni ieșeam cu D. să punem amprenta pe proaspătul local deschis la o margine de stradă. Euforia noului venit. Știam că primului îi revine tot norocul. Pe naiba, dacă norocul se poate numi o tartă cu fructe de pădure pe pulover și încă ceva pe pantaloni, atunci n-am înțeles eu bine mesajul.

În fiecare zi aleg să plec ultima din stație pentru a-mi continua molcom capitolele. S-a întâmplat să nu pot trece de al 15-le vreo două săptămâni, cât muncitorii erau în grevă. Se lupta pentru un sfert de oră în plus la prânz. Așa cum obișnuiam de o bună bucată de vreme, eram acolo să-mi petrec călătorii dintr-o dată dispăruți ca după o furtună nocturnă. Cine ar mai veni acolo unde nimeni nu-i așteaptă? Răspund afirmativ eu.


Azi ceasul sună la ora 4. E încă întuneric, frig și ceață. Nu sunt sigură de ceață, dar cald în decembrie nu poate fi. Mă ridic din pat să deschid geamul. Două minute de aer proaspăt sunt mai mult decât suficiente, sau poate cinci. Câtă precizie de dimineață. Mă arunc în duș. Nici asta nu ar trebui să dureze mai mult de douăzeci de minute. Revin în bucătărie unde mă așteaptă cafeaua. O beau în timp ce-mi îmbrac hainele, apoi mă încalț.

Aveam vreo șapte minute de mers până la stație. Găsesc un motiv bun pentru a mă opri la vitrina unui magazin de ciocolată. Mă uit în stânga și dreapta, trag de ușa care aparent se deschide peste două ore. O să mă întorc, îmi promit cu voce tare, după care continui cele trei minute de mers pe jos.

Ajunsă mai greu de data asta, îmi dau seama că nu mai sunt cine am fost, doi-trei centimetri de riduri, părul rebel, privirea mai tristă, și culmea, oamenii au început a citi asta pe chipul meu. Ei au ceia ce eu am pierdut. Ei sunt ceia ce eu îmi doresc să fiu. Spun asta în timp ce privesc pe Doamna și Domnul T. care de trei ani își alină bătrânețile la cafeneaua din fața gării. Mă întreb ce-și spun unul altuia înainte să adoarmă.

- Te servesc cu ceva? întreabă Doamna T.
- Nu, de ce? răspund cu o întrebare.
- E minus afară, iar astăzi autobuze nu vor mai fi.

Știa ceva ce eu nu știu. O fi având probabil...
 - Haide, nu sta în frig! aceiași voce mă întrerupe.

Există atâtea povești nescrise, atâtea sentimente trăite greșit, una dintre ele fiind chiar asta.




You Might Also Like

0 Comentarii