Viața pe fragmente

11:29:00 PM

PC: /unsplash.com/ @robpotter

Astă-seară, după nici zece minute de somn, soneria chema îndelungat, chiar strident aș putea spune. Mă pierdusem pentru câteva clipe, o durere groaznică de burtă și toate astea pentru că mi-a fost frică. Și apoi sentimentul că totuși se poate întâmpla orice. În sine, motivul fricii nu era din cale-afară de important, mă gândeam că e Andrei care din nou și-a pierdut cheile. Deschid ușa amețită. Bineînțeles nu era el. 

R., un bărbat abandonat de viață, sări în picioare – cu servieta pe jos, șifonat și cu mustața udă începe să strige: ”Ce naiba ma e și asta?!”, ”Andrei, unde ești?”

Eram îngrozită că tot încerca să mă domine. Mă frec pe la ochi și spun abia de mă aude. 
- Nu știu. 
- Ăăă, nu zicea că mă așteaptă acasă? Continuă oarecum supărat pe toți Zeii Antichității.

De ce m-o fi întrebând și asta? Îmi reproșez eu, în gând bineînțeles. 
- Poate, și tace. Apoi întreabă dacă nu știu pe unde este acum.
- Nu-mi sta în ușă, răspund eu și îi fac semn să intre în casă. Îi simțeam respirația cum tremură. 

Exista o anumită tensiune între ei, dar nu știu de ce. Rămân fixată în colțul camere decorate cu oale vechi, iar sus de tot un raft cu doisprezece pahare.  Dumnezeule, Andrei, pe unde ești? Deci am la dispoziție câteva secunde să plec. Erau genul de evadări drăguțe cu corpul în dinții fiarei și sufletul fredonând poeme.

Zbori ușor, lin, zbori de tot...

În seara asta aș fi putut pleca, dar vântul nu poate opri în mijlocul furtunii cum nici muzica în timpul spectacolului. Văd tot timpul o frunte lată, iar undeva în continuare niște ochi ațintiți asupra mea. 
Oare se va întoarce vreodată? 

Simțeam lucrurile altfel decât le puteam exprima. În interior, o haită de lupi flămânzi, în exterior nu altceva decât un pumn de apă ce netezește frunțile modelate de ani. 

Noaptea în care a plecat a fost îngrozitoare, iar eu nu voi mai vorbi despre ea, niciodată. Mă duc gândurile și acum acolo, la ei, la el și ceva în sufletul meu se schimbă. Ceva mă face mai puternică. 

”Mă auzi?”
”Da, vorbește-mi, spune-mi tot ce s-a întâmplat. Cu toate amănuntele.”
”Bine, îți spun.”

Îi spun, după care se întoarce și din nou pleacă.
Ce rost să mai rămână?

You Might Also Like

0 Comentarii