În casa asta totul scârțâie

12:41:00 AM

Photo credit: pinterest.com 
Totul s-a sfârșit. Nu exagerez, dar în casa asta totul e vechi și pare acum-acum să se dărâme. Numai ceva pare intact, în fața celorlalte obiecte de groază și gândurilor mele mute. Pe acea masă vopsită în, ăăăăă, nu mai are nicio culoare, se odihnește o sticlă. Probabil zace acolo de vreo șapte ani, sau mai puțin, nu contează. Mereu m-am izbit de nuanțe mărunte sau în cel mai bun caz, potriviri matematice.

E bine să știi ce urmează. Există unele momente de care te leagă anume acele zile pierdute de august, cu multă rouă, maci înfloriți în amintiri și ploi de stele. Se vede că îmi petreceam majoritatea timpului singură. Și totuși mai era ceva de spus. Încet, vrând, nevrând (în cazul meu) s-a deschis o ușă. Un scârțâit de care o să-mi aduc aminte mult timp înainte, dar nu a intrat nimeni, până acum. Cred că au urmat vreo trei pași mărunți, două sandale groase, o mișcare dezordonată și ființa căzu pe podea. Nu era nici pe aproape cazul să râd, dar încă o dată m-a amuzat faptul că lemnul podelii trebuie schimbat. Ființa (prefer să o numesc așa) era mai veche ca podeaua și ca toată viața mea.

Știu că eram foarte liniștită și pare interesant, dar ce a urmat o să vă spun altădată, acum prefer să trec la ziua următoare.

Era semnalul de alarmă: alți pași care scârțâie deasupra parterului m-au anunțat că oaspetele (ființa de care îți spuneam acum câteva clipe) s-a trezit. La început credeam că liniștea și refugiul fac bine, acum aș fi în stare să-mi transform și dușmanii în oaspeți .

M-am ridicat de pe canapea, am pus deoparte pătura cu ațe colorate și am turnat ceva lapte. De prăjitură uitasem, motiv pentru care a stat prea mult la aburi și s-a umezit, dar cine să-și dea seama, teatrul ne învață că totul mereu arată bine, chiar perfect, cu puțină modestie.

Acum să ne întoarcem la sticlă. Și iată-o plină de praf, cu două dungi uscate... Mai scria ceva pe ea într-o manieră ciudată. Nu a continuat nimic, doar o mișcare care a pus deoparte micul dejun și a desfăcut sticla. Chiar dacă a început-o nu a băut decât un pic, după care a strâmbat din față.

- Tu ai idee ce e asta? Mă întrebă pe tonul cel mai serios din lume în timp ce se ridica de pe scaunul care abia de-l mai ținea.
- Și dacă aș avea, ce ar schimba asta? Răspund, de data asta cu cea mai mare indiferență din lume.
- Știi să citești? Asta chiar a durut, îmi spun în minte.
Mă ridic și îmi încrețesc fruntea (doar să par interesată) în fața unei sticle ce mirosea acru.

”Să bei ori de câte ori ți se va face sete.”, asta scria. Acum nici eu nu mai știu ce am vrut să spun sau ce a vrut proprietarul casei să spună.

The end. :)

You Might Also Like

0 Comentarii