Lecție de echilibru

20:36:00




17 februarie
Destinatar: Magda, str. Florilor 65

       Eu sunt tot Magda și îmi place ploaia. Am găurit umbrela și nu o să-ți comunic motivul. Arunc pietre în băltoace chiar și când rămâne doar nămolul. Aseară luna a fost albastră până m-a adormit. Aseară nu am adormit, ci m-am lăsat adormită de o tornadă de idei ce-mi plimba mintea dincolo de posibilități. Am nu știu câți ani pentru că nu-mi place să număr, vârsta nu ar fi un criteriu de inteligență, iată de ce găinile trec un ciclu prea mic de viață fără nicio aniversare.
      Dragă Magda, nici nu știu dacă te pot numi așa, dar nu văd în asta o problemă. Sau poate să fie simplu Magda. Deci Magda, când ultima dată ți-ai răspuns sincer la cele zece întrebări pe care chiar tu le inventaseși? Unde ți-e respectul dragă?
      Fie că citești asta acum, fie că după vei închide plicul ca nou sau îl vei arde. Dar știi, nu-mi pasă și nu mi-a păsat niciodată pentru că ești de-a dreptul morocănoasă, te plângi și smiorcăi pentru că nu știu ce șofer nu te-a lăsat să mergi în toiul nopții pe banda albă din centrul străzi. Te plângi că nu știu ce chioșc are o coadă de zece oameni sau că distanța dintre doi piloni nu se împarte fix la opt. Atât de jalnic te comporți și la ai tăi nu știu câți ani pentru că sigur vei citi asta, dar schimbări vizibile în comportamentul tău nu se vor simți nici peste decenii.
      Și dragă Magda când pe naiba îți vei spăla și tu ceștile de cafea. Nu uita că ar trebui să folosești apă caldă să speli conținutul. Și nu uita Magda că ultimele trei facturi le-ai achitat prin judecată, iar astea trei sunt ultimele de anul trecut.  
                                                                                                                            Magda

      Mi-a scris acele cuvinte ca o lecție. M-a inițiat într-o discuție interioară pentru a mă corecta. M-a judecat aspru pentru că aveam un caracter greu, prea greu să fie înțeles de oricine. Și încă se menține. Persistă prin aceleași facturi tapate cu roșu de datorii, prin ceștile murdare și absențele de la serviciu. Nu aveam mari obligații, țineam locul unei femei de serviciu, recepționistă. Mă dezgusta într-atât oamenii că nu puteam mânca zile întregi. Fețe galbene îmbătrânite cu adevărate dâre de transpirație care se lasă simțite în oricare zi de vară. Oamenii aceștia arătau obosiți de parcă venise după maraton. Și eu doar îi înregistram, nu vreau să-mi imaginez fețele asistenților social când erau nevoiți să completeze istorii întregi. Eu mă plictiseam la doar nume și prenume, exista și un a treilea: următorul. Îmi dezmorțeam creierul și vizual îl pregăteam pentru o nouă creatură.
      Trăiam într-o stradă târzie cu numărul 13, cartierul negru unde fumul ține locul ceții seara.
Un repuls alarmant de oameni îl simțeam până treceam de zona principală a orașului. În subterană, pe la 7 seara  se vând clătite și lapte cald. La șase jumătate termin cursurile la academie. Matematică au vrut-o toți, mai puțin eu. În politică nu-mi văd rostul, acolo trebuie să vorbești, să bați, să furi. Am ales literatură franceză pentru că la română erau grupele pline. Eram exact opusul unui student exemplar, însă la ultima oră eram mereu prezentă. Nu-mi plăcea cursul, îmi plăcea profesorul. Un domn Andrei, proaspăt absolvent al uneia dintre academiile de la noi. Îl admiram pentru cărarea ce-i despărțea părul în două părți simetrice, pantalonii largi și cămașa lăsata afară. Avea 32 de ani dar îl simțeam de 25. Corpul său, oricare i-ar fi fost rostul era slăbit fizic, o față ca unsă cu lapte și doar două sprâncene care dădea contur imaginii.
      Îl știam dintr-o scrisoare. Recunosc, nu ar fi trebuit să-l știu, însă curiozitatea mea de a găsi teza la literatură m-a făcut să-i frecventez cursul. Simțeam nevoia să-l descos, ascundea o poveste demnă de povestit, își ascundea viața în două pagini îngălbenite de soare și încrețite de lacrimi.
      Exact acum trei luni citeam cu ochii în lacrimi viața unui om care mai apoi mi-a devenit obsesie. Din compătimire am ajuns să-l iubesc.


Doamnă.
De două luni nu-mi mai știu nici numele, nu-ți mai știu nici numele și nici măcar în ce zi, an sau dată îți scriu.
[...]
A plecat.
                                                                                                                 Andrei 

    Agitat din cauza scrisorii lipsă nu am văzut să fie. Să nu fi observat? O lungă și nehotărâtă perioadă mă porneam cu intenția să-i înapoiez plicul, cu mii de scuze bineînțeles. Dar nu puteam, aș fi arătat mult prea caraghios, altfel cum mi-aș fi motivat isprava. Deja mă împăcam cu gândul că o să mă urască toată viața cât o să-și amintească de mine, tot restul cursului. Ar reacționa mult prea diferit.
      Dacă crezi că m-am dus, să știi că doar am încercat de zeci de ori s-o fac. Nu mi-a ajuns picătura de curaj care în același tempou m-a împins către sertarul din dulapul lui. Și uite că avea cheie, i-am încălcat proprietatea, i-am lezat un drept, merit ani grei de pușcărie, izolare într-o mănăstire. Numai asta m-ar curăța conștiința.
     De prea mult timp trăiam într-o anorexie unde mai greu mi se părea drumul spre frigider decât spre magazin. Nici reducerea de seară la plăcinte nu-mi conforma mintea la realitate. Măcar de mi-ar fi foame și sete, și dor de banalele plimbări prin magazine, măcar de n-ar observa, măcar.
      Nu sunt balerină. Mi-aș fi dorit poate din cauza încălțărilor din mătase fină care-ți tratează picioarele ca o regină. Mă simt supraponderală și la 43 kilograme. Dar nu sunt și  cred că adevăratele dansatoare nu au păcate pe suflet, ele dansează cu conștiința împăcată, altfel nu ar putea transmite mesajul.
      Liniștea mă urma mai mereu în întuneric, o pată cenușie, o umbră chiar și atunci când becul din felinar lipsea. Am ieșit pentru o gură de aer, cafea și o țigară. Eram departe de chioșc. Nu înțelegeam și nu mă puteam convinge asupra cafelei. M-am oprit să întreb ceva fără să-mi dat seama că gura mea vorbea și nu erau doar interpretări în memorie.

 -   Mai fac încă o sută metri până la chioșc. Nu cred că mă voi întoarce pe același drum. Nu am mers demult prin parc, s-o fi schimbat multe? Acuș o să mă oprești, la sigur, o să mă judeci că nu am mai intrat de săptămâni pe aici, că nu am cumpărat și ți-am lăsat cafea necumpărată. O să mă judeci că .... Și mă oprise.
-   Magda, nu am timp, vrei ceva?
-   De ce nu mă întreabă pe unde am fost, chiar nu le pasă? De ce nu-mi zice să mă așez. Poate că plouă și lemnul e ud, însă o bucată din ziarul de dimineață ar corecta situația. Așa mult ține la trei foi din maculatură. De ce nu mă...
-   Magda cu cine vorbești? Atunci mi-am data seama că mă aflasem într-un dialog și nu eram înțeleasă. 
-    Aș vrea o cafea, am o sută metri până la chioșc. M-a întrerupt.
-    Am auzit asta, de care cafea?
-    Da, dar nu cred că o să mă întorc pe același drum. M-a oprit.
-    Înțeleg. Și nu ai fost demult prin parc, am auzit deja. Dar Magda, îmi  reții clienții te-aș ruga să-mi spui de care cafea.
-    O cafea care nu s-ar răci până la chioșc. E chiar departe și e totuși frig.
-    Poftim, nu e nevoie s-o ții sub palton. Apoi din urma mea o voce zgârie în liniștea serii.
-    Să treci mâine pe la mine, la 13 ești liberă?

      Mi-am imprimat pe conștiință două cuvinte: mi-e frică. Mi-a fost frică până în club. Toți se mișcau pe o oarecare muzică. Eu auzeam doar apa din canalizare.

You Might Also Like

0 Comentarii